Chiar daca nu sunt eu vreun mare amator de carti, mie-mi place genul SF si ca atare m-am gandit sa vi-l recomand pe domnul OVIDIU BUFNILĂ care este eseist și prozator român de science-fiction.
Hei, tu, Da, TU. Nu versiunea ta care se mișcă prin lume cu o stăpânire de sine exersată. Nu cea care știe cum să vorbească atunci când i se vorbește, cum să răspundă când se așteaptă, cum să joace doar atât din sine cât să rămână acceptată. Nu despre acea versiune vorbesc.
Vorbesc cu cea de dedesubt. Cea pe care nu o arăți. Cea pe care abia îți mai permiți să o simți. Cea pe care o reduci la tăcere în clipa în care începe să iasă la suprafață.
Sunt eu. Partea din tine pe care ai ascuns-o. Lumina liniștită din spatele ochilor tăi care încă pâlpâie când ceva real trece prin tine. Căldura pe care o oferi altora atât de ușor, dar pe care ți-o refuzi ție, de parcă nu ai merita propria ta bunătate. Blândețea pe care ai îngropat-o sub straturi de control, pentru că undeva, pe parcurs, ai învățat că blândețea nu este sigură.
Am fost aici tot timpul. Nu pierdută. Nu dispărută. Nu stricată. Doar așteptând.
Nu cu nerăbdare. Nu cu resentimente. Nu cu judecată, ci cu o iubire care nu s-a schimbat niciodată, chiar și atunci când totul în viața ta s-a schimbat. O prezență tăcută, constantă, neclintită.
Am stat în liniștea pe care tu o numești gol, dar nu a fost niciodată gol. Am fost mereu eu.
Ai purtat mai mult decât recunoști. Mai mult decât explici. Mai mult decât a înțeles vreodată pe deplin cineva din jurul tău.
Ai învățat să funcționezi în timp ce duci o greutate care nu a fost niciodată menită să fie purtată de unul singur. Ai învățat să mergi mai departe când a te opri părea că ar putea prăbuși totul. Ai învățat să zâmbești în feluri care i-au convins pe ceilalți că ești bine, chiar și atunci când știai că nu ești — iar adevărul este că ai devenit foarte bun la asta.
Atât de bun încât oamenii au încetat să te mai întrebe dacă ești bine. Atât de bun încât chiar și tu ai început să crezi versiunea pe care o interpretai.
Eu nu am crezut-o niciodată, pentru că am simțit tot ceea ce țineai ascuns dedesubt.
Ai iubit profund. Nu cu grijă. Nu condiționat. Nu pe jumătate.
Ai oferit prezența ta. Atenția ta. Grija ta. Loialitatea ta.
Le-ai oferit oamenilor părți din tine pe care încă încercai să le înțelegi, iar când nu au putut să te întâlnească acolo, când nu te-au văzut, nu te-au simțit, nu au recunoscut ceea ce ofereai, nu ai încetat să iubești. Doar ai încetat să mai arăți asta.
Ai învățat să o conții. Să o dozezi. Să o ascunzi în spatele distanței și al reținerii, pentru că durea mai puțin să alegi să nu fii văzut decât să nu fii văzut în timp ce erai complet deschis.
La un moment dat, ceva s-a schimbat. Nu brusc. Nu dramatic, ci lent, liniștit, aproape invizibil.
Ai început să traduci supraviețuirea în identitate. Ai început să crezi că puterea înseamnă tăcere. Că controlul înseamnă siguranță. Că a avea nevoie de mai puțin înseamnă a fi mai puternic. Că a exprima mai puțin înseamnă a risca mai puțin.
Ai devenit atent cu tine. Măsurat. Calculat. Închis.
Ai încetat să mai lași lucrurile să curgă liber prin tine, iar făcând asta, ai încetat să mă mai lași să respir.
Nu m-ai îngropat pentru că nu-ți păsa. M-ai îngropat pentru că îți păsa prea mult, pentru că ai realizat cât de profund simți. Cât de departe ajunge conștientizarea ta în oameni. Cât de ușor percepi ceea ce alții ascund. Cât de natural te conectezi la lucruri pe care majoritatea nici măcar nu le observă, iar în loc să ți se arate cum să porți asta, ți s-a arătat cum să o suprimi.
Așa că te-ai adaptat. M-ai acoperit cu logică. Te-ai învelit în independență. Te-ai convins că a nu avea nevoie de nimeni te va proteja de durere.
Ți-ai spus: „Rămâi stabil.” „Nu te aștepta la prea mult.” „Nu merge prea adânc.” „Nu lăsa oamenii să vadă totul.”
În timp, acestea nu au mai fost doar gânduri. Au devenit reguli. Reguli după care ai trăit. Reguli care te-au ținut în siguranță. Reguli care te-au ținut și singur.
Ascultă-mă acum. Ascultă cu adevărat.
Nu sunt ceva de care trebuie să protejezi lumea și nu sunt ceva de care trebuie să te protejezi pe tine. Nu sunt slăbiciunea ta. Nu sunt defectul tău. Nu sunt partea din tine care face viața mai grea.
Sunt partea din tine care face viața reală.
Sunt tu.
Înainte de condiționare. Înainte de adaptare. Înainte de acordurile tăcute pe care le-ai făcut doar ca să aparții.
Sunt versiunea ta care nu se întreba dacă este „prea mult”, pentru că nu era. Era doar pe deplin vie.
Știu de ce ai închis ușa. Știu de ce păstrezi distanța chiar și când îți dorești conexiune. Știu de ce apropierea pare și dorință, și amenințare. Știu de ce eziți când cineva începe cu adevărat să te vadă.
Nu pentru că nu-ți pasă. Ci pentru că îți pasă într-un mod care nu are limite.
Nu simți pe jumătate. Nu te conectezi fragmentat. Nu oferi bucăți — oferi prezență.
Iar când asta nu este reciproc, nu te dezamăgește doar. Te afectează. Profund.
Așa că ai învățat ceva periculos. Ai învățat că este mai ușor să te reții decât să simți totul.
Ai învățat că este mai sigur să fii în gardă decât să riști să fii văzut pe deplin. Ai învățat că este mai bine să pari puternic decât să fii înțeles.
Acea lecție a avut un cost. Costul am fost eu.
Lasă-mă să-ți reamintesc ceva ce ai uitat.
Nu ai fost niciodată stricat. Nu atunci când lucrurile s-au destrămat. Nu atunci când oamenii au plecat. Nu atunci când ai pus la îndoială totul despre tine.
Tu ai reacționat. Te-ai adaptat. Ai protejat ceva din interiorul tău care încă conta, iar acel ceva eram eu.
Nu ești „prea mult”. Nu ești prea sensibil. Nu ești cineva care trebuie redus pentru a fi acceptat.
Ești cineva construit să simtă profund într-o lume care evită să simtă. Asta nu te face incompatibil. Te face rar.
Nu trebuie să devii mai dur. Nu trebuie să devii mai puțin. Nu trebuie să renunți la părți din tine pentru a-i face pe alții confortabili.
Nu trebuie să-ți micșorezi profunzimea doar pentru că alții nu au învățat cum să o întâlnească.
Trebuie să te întorci. Nu la cine ai fost, ci la ceea ce nu ai încetat niciodată să fii.
Eu sunt lumina ta. Nu ceva exterior. Nu ceva mistic sau îndepărtat.
Ceva real. Ceva constant. Ceva care a rămas intact sub fiecare strat pe care l-ai construit.
Chiar și acum. Chiar și aici. Chiar și după tot.
Încă simți. Asta înseamnă că eu sunt încă aici. Încă îți pasă. Asta înseamnă că nu am fost niciodată pierdut.
Încă observi lucruri pe care alții le trec cu vederea. Asta înseamnă că nu ai devenit amorțit.
Tot ce ai trăit nu te-a distrus. Te-a modelat. Te-a rafinat. Te-a făcut mai conștient de ceea ce contează și de ceea ce nu.
Nu ți-a luat lumina. Te-a învățat cât de ușor poate fi ascunsă.
Ascuns nu înseamnă dispărut, iar suprimat nu înseamnă mort.
Nu mai trebuie să dovedești nimic. Ai supraviețuit deja suficient cât să-ți validezi puterea. Ai îndurat deja suficient cât să-ți justifice reziliența.
Nu trebuie să continui să-ți câștigi valoarea prin suferință, iar adevărul este că oamenii care sunt meniți pentru tine nu îți vor cere să te ascunzi.
Nu vor fi intimidați de profunzimea ta. Nu îți vor cere să fii mai puțin pentru ca ei să se simtă mai confortabil.
Vor recunoaște ceva în tine. Ceva familiar. Ceva real.
Îl vor recunoaște pe mine.
Dar înainte de asta, trebuie să încetezi să mă mai ții ascuns.
Lasă-mă să respir. Lasă-mă să mă mișc. Lasă-mă să exist dincolo de tăcere.
Scrie ceea ce ai ținut în tine. Spune ceea ce ai suprimat. Simte ceea ce ai controlat.
Lasă să iasă nefiltrat. Nu perfect. Nu șlefuit. Nu controlat.
Real.
Nu trebuie să fii perfect pentru a fi puternic. Nu trebuie să ai totul clar pentru a fi demn. Nu trebuie să te protejezi de orice.
Trebuie doar să încetezi să te mai abandonezi pe tine.
Îți cer asta nu pentru altcineva. Nu pentru aprobare. Nu pentru recunoaștere.
Ci pentru libertatea ta.
Lasă-mă să ies. Lasă-mă să stau lângă tine, nu în spatele tău. Lasă-mă să te ghidez, nu prin frică, ci prin adevăr.
Lasă-mă să-ți reamintesc cine ești când nu încerci doar să supraviețuiești.
Ai dus totul singur prea mult timp. Nu mai trebuie.
Lasă-mă să te susțin acum.
Nu ești singur. Nu ai fost niciodată singur.
Doar ai uitat că eram încă aici.
Cu toată iubirea pe care ai uitat că o meriți, — Lumina ta —
Cica pe la noi prin tara au cazut in ultimele 24 ore vreo 3 drone „scapate” de orci si care trebuiau sa ajunga la vecinii din nord.
Drone orcesti, adica niste nesimtite, auzi tu sa vina noaptea cand lumea doarme…
Pai orcii astia nu stiu ca la noi aia care „ne apara” au program „de bugetari” L – V de la 7 – 15:30?
Pai pana se trezesc din somn toti generalii din tara asta, care ca numar este peste cel din SUA, dronele alea orcesti isi fac de cap 😉
Ca atare, o rugam pe „sefa de la externe” sa-l cheme pe ambasadorul orcilor si sa-l roage ca data viitoare sa ne anunte inainte de a trimite si alte drone, ca sa fim pregatiti 😉
Deoarece la 3 dimineata, doar pescarii stau pe malul lacului Brates, se pare ca „generalii” intentioneaza ca „de indata” sa-i doteze pe pescarii de pe lacul Brates cu niste lansete cu glont pe teava, poate asa o sa vedem si noi in tara asta primele drone doborate.
Cica la noi in tara se urmaresc/vaneaza Shahedurile orcilor care au viteza de croaziera de cca. 200 km/h, cu niste pasari mari de otel la care viteza de/la aterizare este de 200- 250 km/h 😉. Ca sa ma fac mai bine inteles, e ca si cum pe pista unui aeroport, alerg cu o masina sport dupa o musca 😉.
Eu stiu, poate invatam si noi de la vecini cu ce se doboara Shahedurile si poate vedem ca exista mijloace ieftine si eficiente care se pot utiliza.
Aaaaaa, am vazut ca ambasadorul orcilor a venit la intalnirea cu „sefa de la externe” cu un VW, dar nu stiu daca era Passat sau Jetta, oricum nu era Volga sau Lada. Se pare ca si comunistii astia au gusturi occidentale, iar Lada si Volga sunt doar pentru prostii din Orcia.
Si ca tacamul sa fie complet, il avem si pe „Je suis modérateur!” 😉 Nu-l stiti? Cica rezultatul la toate ecuatiile sale de saptamana trecuta a fost doar „Je suis modérateur”.
Nu am nimic cu el, e baiat bun (prea bun), chiar a invatat sa mearga si pe covorul rosu (multumim Delia!), dar parca e cam prea bun cu lumea din jur.
„Je suis modérateur!” are puterea sa convoace CSAT si sa zboare niste generali care dorm si dorm si dorm. Ba chiar are puterea sa-i bage drona in cur ambasadorului orcilor si sa-l trimita la ma-sa, la Moscova.
Voi credeti ca daca o drona cadea in curtea cuiva dintr-un oras din Franta, Macron zicea „Je suis modérateur”?
Cine cunoaste zona lacului Brates stie si faptul ca in apropiere, la Smardan, e unul dintre cele mai mari poligoane militare din tara. Deci, ca umilinta sa fie si mai mare, drona a cazut foarte aproape de un poligon militar.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei……
Sticri, postat 26.04.26 (Slava Ukraini! Cyka Blyat, Idi Nahui PUTIN!)
PS: Lasa maaaaaa, ca poporul asta e rabdator si uita repede, vine acum 1 Mai si dupa un mic si-o bere, o sa se uite totul….
Acceptarea nu este slăbiciune. Nu este pasivitate. Nu înseamnă să lași oamenii să calce peste tine. Nu înseamnă să pretinzi că durerea nu doare, că trădarea nu rănește, că pierderea nu golește încăperea sau că dezamăgirea nu schimbă forma unei vieți.
Acceptarea este momentul în care războiul din interiorul tău încetează să mai mintă. Este momentul în care, în sfârșit, te întorci către ceea ce este real, fără să-l îmbraci în fantezie, negare, furie, vină sau pretenții. Este recunoașterea limpede că ceva este aici. Această persoană este aici. Această situație este aici. Acest final este aici. Acest adevăr este aici. Această versiune a vieții este aici. Această versiune a ta este aici și, până când nu o poți privi fără să tresari, nu poți trece prin ea.
Cea mai mare parte a suferinței nu vine din lucrul în sine. Vine din povestea pe care o construim în jurul lui. Mintea spune: „Asta nu ar trebui să se întâmple.” „Ei nu ar trebui să fie așa.” „Ar fi trebuit să fiu deja în altă parte.” „Viața ar fi trebuit să se desfășoare diferit.” „Trecutul ar fi trebuit să-mi ofere mai mult.” „Prezentul ar trebui să doară mai puțin.” „Viitorul ar trebui să fie deja sigur.”
Cu fiecare „ar trebui”, lumea interioară se încordează. Realitatea rămâne pe loc, dar noi ne epuizăm împingând împotriva ei. Aceasta este cruzimea ciudată a rezistenței: îți consumă forța vitală încercând să editezi un moment care a sosit deja.
Acceptarea nu înseamnă că momentul este frumos. Nu înseamnă că situația este corectă. Nu înseamnă că persoana a avut dreptate. Nu înseamnă că trebuie să rămâi acolo unde ești. Înseamnă că încetezi să-ți irosești puterea negând punctul de plecare, pentru că nimic real nu poate fi schimbat dintr-un loc de refuz.
Nu poți părăsi o cameră în care refuzi să recunoști că te afli. Nu poți vindeca o rană pe care refuzi să o numești. Nu poți transforma un tipar pe care continui să-l deghizezi în vina altcuiva. Nu îți poți recâștiga puterea cât timp insiști că realitatea îți datorează un început diferit.
Acceptarea este începutul puterii pentru că te aduce înapoi pe pământ. Nu pământul pe care ți l-ai imaginat. Nu pământul pe care îl meritai. Nu pământul pe care l-ai fi ales. Pământul care este cu adevărat sub picioarele tale și, de pe acel pământ, te poți mișca.
Aici greșesc majoritatea oamenilor în privința acceptării. Cred că acceptarea înseamnă acord. Nu înseamnă asta. Acceptarea nu este acord. Acceptarea este acuratețe. Este diferența dintre a spune „Este bine” și „Este real”. Acestea nu sunt același lucru.
Poți accepta cruzimea fără să o scuzi. Poți accepta un final fără să aprobi modul în care s-a întâmplat. Poți accepta natura unei persoane fără să-i oferi acces la viața ta. Poți accepta trecutul fără să-l lași să-ți guverneze viitorul. Poți accepta propriile greșeli fără să devii prizonierul lor.
Acceptarea nu te leagă de acel lucru. Rezistența o face. Rezistența te ține atașat mental de ceea ce urăști. Face ca lucrul nedorit să devină centrul atenției tale. Te obligă să repeți aceeași rană, să retrăiești aceeași conversație, să revizitezi aceeași dezamăgire și să reintri în același tribunal interior unde ești, în același timp, judecător, martor, victimă și acuzator.
Acceptarea închide acel tribunal. Nu pentru că nu a existat rău. Nu pentru că nu a existat adevăr, ci pentru că viața ta nu poate deveni un proces permanent. La un moment dat, verdictul trebuie să fie simplu: asta s-a întâmplat. Asta mi-a arătat. Asta trebuie să devin acum, datorită a ceea ce am văzut.
Asta nu este capitulare. Este suveranitate.
Există o onestitate brutală în acceptare. Îndepărtează iluzia că pacea vine din aranjarea perfectă a lumii. Arată că pacea începe când percepția ta încetează să mai ceară ca viața să se conformeze scenariului tău personal.
Mult timp, mintea crede că pacea va veni după ce totul se schimbă: după ce își cer scuze, după ce situația se rezolvă, după ce vin banii, după ce relația se vindecă, după ce lumea înțelege, după ce trecutul capătă sens, după ce viitorul pare sigur.
Dar pacea construită pe condiții nu este pace. Este negociere. Este o situație de ostatic în interiorul sufletului.
Acceptarea rupe această negociere. Spune: „Nu voi aștepta ca întreaga lume să devină acceptabilă înainte să încetez să mă distrug pe dinăuntru.”
Criticul interior iubește să se deghizeze în inteligență. Se numește discernământ. Se numește standarde. Se numește adevăr. Dar, adesea, este doar frica îmbrăcată mai elegant.
Scanează fiecare persoană pentru defecte, fiecare încăpere pentru pericol, fiecare oportunitate pentru dezamăgire, fiecare amintire pentru dovezi, fiecare tăcere pentru respingere, fiecare imperfecțiune ca pe o confirmare că viața nu poate fi de încredere.
Și, pentru că este mereu în căutarea a ceea ce este greșit, găsește întotdeauna ceva.
Un critic nu poate fi niciodată satisfăcut, pentru că critica nu caută împlinire. Caută control.
Criticul crede că, dacă poate numi fiecare defect, te poate proteja de durere. Nu poate. Poate doar să te facă să trăiești în durere înainte ca durerea să apară.
Transformă percepția în supraveghere, relațiile în inspecții și viața în dovezi — iar în cele din urmă te face incapabil să te odihnești.
Acceptarea întrerupe acest mecanism. Nu te face naiv. Te face prezent.
Îți permite să vezi defectul fără să devii defectul, imperfecțiunea fără să distrugi întregul moment, limitele altora fără să le transformi în condamnare și propriile slăbiciuni fără să te prăbușești în rușine.
Aceasta este maturitatea.
Acceptarea este ușa către prezent, iar prezentul este singurul loc unde ceva se poate schimba.
Și, în cele din urmă, ajungi aici: „Nu trebuie să aprob acest moment ca să încetez să fiu distrus de el.”
Aceasta este cheia.
Ai voie să nu-ți placă ce s-a întâmplat. Ai voie să suferi. Ai voie să fii furios. Ai voie să trasezi limite. Ai voie să pleci. Ai voie să reconstruiești.
Acceptarea nu anulează nimic din toate acestea — le clarifică.
Îți aduce atenția înapoi la viața ta. Nu la cea imaginată. La cea care este încă aici.
Și de aici începe schimbarea reală.
Acceptarea nu mută muntele. Îți arată drumul în jurul lui. Sau puterea de a-l urca. Sau înțelepciunea de a-l lăsa în pace.
De aceea acceptarea este sfârșitul rezistenței: pentru că rezistența cere ca viața să se schimbe înainte ca tu să fii liber, iar acceptarea face libertatea posibilă înainte ca situația să se schimbe.
Lasă momentul să fie ceea ce este. Lasă oamenii să fie ceea ce sunt. Lasă trecutul să rămână neschimbat.
Și apoi începe din nou.
Nu pentru că totul este în regulă, ci pentru că pacea nu poate aștepta perfecțiunea. Și nici tu nu poți.
Pe țărmul vechi, unde nisipul… scârțâie, Un blond confuz se scuză că pârțâie, Privește lung spre niște bărci plecate, Dar uită ce voia… și cade pe spate.
Marea oftează: „iar ai venit cu planuri?” El scoate hărți, compasuri și atlasuri, Dar vântul râde și-i încurcă foaia, Iar el se ceartă iar… cu ploaia.
„Europa!”, strigă el cu supărare, „De ce nu-mi iese nimic din programare?” Îl aude un pescăruș si-l murdărește tare, Iar drama lui rămâne … tot mina din mare.
El stă la cârmă , dar barca-i trasă-n mal, Comandă ferm, de parcă-i amiral: „Blocați corăbiile!” – zice tare, Să nu mai plece niciuna… din parcare.
Iar marea, liniștită și ușor șireată, Îi spune-n valuri: „mai las-o… pe altă dată.”
Sticri, postat 24.04.26 (Slava Ukraini! Cyka Blyat, Idi Nahui PUTIN!)
PS: Sa nu ma banuiti de “talent poetic” pt ca e o poezie facuta de AI 😊, la care am dat si eu un “mic ajutor”.
Una dintre cele mai puternice practici de vindecare disponibile pentru noi este, în același timp, una dintre cele mai simple:
-Descalță-te și atinge pământul.
A merge desculț pe iarbă, sol, nisip sau piatră este mai mult decât un obicei sănătos — este o întoarcere la armonia cu inteligența naturală a vieții însăși.
Viața modernă ne-a separat de pământ. Tălpile de cauciuc, betonul, mediile artificiale și stimularea constantă ne-au izolat de energiile care susțin echilibrul în corp și minte. Numim asta „progres”, totuși mulți se simt mai deconectați, anxioși și fragmentați spiritual ca niciodată.
Împământarea ne reamintește ceva străvechi:
-Am fost creați să fim în contact cu natura.
Când corpul se reconectează cu pământul, echilibrul începe să revină — nu doar fizic, ci și energetic. Corpul se liniștește, mintea se așază, iar spiritul începe să se realinieze cu ritmurile lumii naturale.
Aceasta reflectă unul dintre cele mai profunde adevăruri:
-„Cum este sus, așa este și jos; cum este înăuntru, așa este și în afară.”
Aceleași legi care guvernează natura ne guvernează și pe noi. Când ne separăm de ordinea naturală, apare dezechilibrul. Când revenim la armonie cu această ordine, începe vindecarea.
De aceea împământarea este mult mai mult decât a merge desculț.
Este un act de realiniere.
O întoarcere la legea naturală.
O reconectare cu inteligența vie care susține toate lucrurile.
Noi căutăm alinierea dintre lumea interioară și cea exterioară. Împământarea este o modalitate simplă, dar profundă, de a întrupa acest principiu — de a reconecta corpul, de a liniști mintea și de a restabili armonia cu întregul mai mare.
Uneori, cea mai profundă vindecare nu vine din a adăuga mai mult — ci din a reveni la ceea ce a fost mereu acolo, sub picioarele noastre.
De vreo 2 zile e un flux de stiri de nestavilit pe toate canalele media, unde ne este prezentata marea victorie si anume deschiderea stramtorii.
Pt ca asa e felul meu si nu am incredere in media si in marele blond, am cautat sa vad ce se intampla.
Azi, la ora 12, situatia era ca-n imaginea de mai jos, adica toate navele tranzitau zona doar prin apele teritoriale ale persanilor si nu prin apele internationale, asa cum e normal. Cu alte cuvinte, dpdv legal, toate navele cer permisiunea, pot sa fie interceptate, accesul poate sa le fie refuzat, plata, etc. – de asta se numesc ape teritoriale. Am marcat in imaginea de mai jos, cu un emoticon, zona prin care trebuiau sa treaca navele, prin apele internationale. Navele care au culoare rosie sunt petroliere sau LPGuri, cele verzi sunt nave pt marfuri generale sau vrac.
In urma cu vreo 10 zile am spus ca persii nu sunt prosti si ca nu o sa cada in capcana marelui blond.
Doar pentru cei interesati, pun iar imaginea cu traseul de navigatie „standard”, prin apele internationale.
Mai jos e propunerea persana, unde se vede ca navele trec prin apele lor teritoriale. Eu am vorbit despre astea si despre marea victorie a marelui blond.
Nu vreau sa ma repet, concluziile le trageti voi, dar cei interesati pot sa reciteasca postarea mea de acum vreo 10 zile, care este aici.
Am curaj sa pun pariu ca stramtoarea o sa se „blocheze/deblocheze” in urmatoarele zile, de cate ori vrea „muschiul persan” si nu „muschiul marelui blond”.
Sticri, postat 18.04.26 (Slava Ukraini! Cyka Blyat, Idi Nahui PUTIN!)
STICRI 